Cine apără dreptul la educație al elevilor care vor să învețe?

În sistemul educațional vorbim foarte mult despre drepturile individuale ale elevilor, dar prea puțin despre responsabilitatea fiecăruia de a respecta drepturile colectivului.

În ultima perioadă, cazurile de violență din școli au beneficiat de o mediatizare tot mai mare. Din păcate, problemele sistemului educațional nu încep și nu se termină cu aceste situații grave.

Există și o altă realitate, mult mai puțin spectaculoasă, dar prezentă în viața de zi cu zi a școlilor: indisciplina constantă, încălcarea regulilor și sentimentul tot mai pronunțat că anumite comportamente nu au consecințe reale.

Unii elevi ajung să considere că pot face aproape orice în timpul orelor, convinși că, indiferent de comportamentul lor, profesorul are foarte puține instrumente prin care să intervină eficient.

• Dar ce înseamnă, concret, acest lucru?

Să ne imaginăm un scenariu banal.

Un elev de 16 ani nu are chef de ora de matematică. Vorbește permanent cu colegul de bancă, întrerupe explicațiile, face comentarii și împiedică desfășurarea normală a lecției.

Profesorul îi atrage atenția. O dată, de două ori, de trei ori. Comportamentul continuă.

• Ce poate face cadrul didactic?

Poate documenta abaterea, poate informa dirigintele și familia, poate solicita intervenția structurilor responsabile din școală și poate iniția, după caz, procedurile pentru aplicarea unei sancțiuni.

În funcție de abatere, de gravitatea ei și de prevederile regulamentare, pot fi aplicate măsuri educative sau sancțiuni, inclusiv unele care influențează nota la purtare.

Urmează consemnări, informări, consultări, justificări și, dacă este cazul, hotărâri ale structurilor competente.

Nu contest necesitatea unor proceduri corecte. Dar mă întreb: cât de eficient este un sistem în care o intervenție disciplinară poate necesita mai mult timp administrativ decât comportamentul pe care încercăm să îl corectăm?

Și, mai ales, cât de repede se schimbă efectiv ceva în sala de clasă?

Să analizăm două situații ipotetice.

Un elev primește nota 9 la purtare în primul interval de cursuri și nota 10 în celelalte patru.

Media anuală este:

(9 + 10 + 10 + 10 + 10) / 5 = 9,80.

Prin rotunjire, media anuală la purtare devine 10.

Să luăm un alt exemplu.

Elevul primește nota 8 într-un interval și nota 10 în celelalte patru.

Media anuală este:

(8 + 10 + 10 + 10 + 10) / 5 = 9,60.

Din nou, media anuală la purtare devine 10.

Desigur, o sancțiune disciplinară poate produce și alte efecte, iar nota anuală nu este singurul instrument de responsabilizare.

Dar rămâne o întrebare legitimă: ce mesaj transmite un asemenea mecanism de evaluare atunci când o abatere suficient de serioasă pentru a justifica diminuarea notei la purtare nu mai este vizibilă în media anuală?

Nu propun sancționarea disproporționată a elevilor pentru greșeli izolate. Orice copil are dreptul să greșească, să înțeleagă și să își corecteze comportamentul.

Dar dreptul la o a doua șansă nu ar trebui confundat cu absența consecințelor. Vorbim de un caz în care singurele consecințe pe care le putem acorda sunt: înştiințarea părinților, scaderea notei la purtare. Oare în ochii unui elev mai sunt acestea relevante? Tind să cred ca este nevoie de mai mult de atât, iar consecințele unor fapte trebuie să fie pe mai multe planuri, în funcție de vârsta, însă legea doar atât permite în aceste cazuri. Profesorii sunt legați de mâini şi de picioare!

Iar atunci când comportamentele sunt repetate, profesorul și colectivul de elevi trebuie să poată observa că intervențiile școlii produc efecte reale.

Trebuie să avem mare grijă cum acordăm notele la purtare. Ele trebuie fundamentate, justificate și acordate cu respectarea procedurilor legale.

Este firesc. Niciun elev nu ar trebui sancționat arbitrar, iar părinții trebuie să beneficieze de mecanisme de contestare.

Dar de ce ajungem uneori să tratăm orice măsură disciplinară justificată ca pe o potențială confruntare între profesor și familie?

De ce profesorul trebuie să demonstreze, printr-un volum considerabil de documente, că încercarea sa de a asigura desfășurarea normală a unei lecții este legitimă?

Ați citit vreodată procedura privind managementul cazurilor de violență în școală?

Eu da.

Sunt numeroase etape, responsabilități și documente care trebuie completate. Unele sunt absolut necesare pentru protecția copiilor și gestionarea corectă a situațiilor.

Dar există riscul ca, în practică, energia consumată pentru documentarea incidentului să o depășească pe cea dedicată rezolvării cauzelor sale.

O școală nu devine automat mai sigură pentru că produce mai multe documente. Devine mai sigură atunci când intervențiile sale sunt eficiente.

Mereu mi-am pus o întrebare.

Dacă un profesor decide că un elev care perturbă grav ora trebuie să desfășoare temporar activități educaționale într-un alt spațiu supravegheat al școlii, în condițiile legii, acest lucru este privit uneori ca o măsură excesivă.

Dar ce se întâmplă cu drepturile celorlalți elevi?

Dacă dreptul la educație al unui elev trebuie respectat, de ce dreptul la educație al celor 25–30 de colegi ai săi ar cântări mai puțin?

Să ne imaginăm o elevă care iubește matematica. Vine la școală pentru că vrea să înțeleagă, să rezolve probleme, să descopere lucruri noi.

Profesorul începe explicația unui concept dificil. Este întrerupt.

Reia explicația. Este întrerupt din nou.

Încearcă să continue, dar trebuie să gestioneze un alt comportament nepotrivit.

La finalul orei, eleva pleacă acasă fără să fi înțeles suficient lecția. Nu pentru că profesorul nu ar fi pregătit. Nu pentru că ea nu ar fi atentă.

Ci pentru că timpul destinat învățării a fost consumat de gestionarea indisciplinei.

Rămâne să ne întrebăm:

• Cine îi apără dreptul la educație?

• Cine îi restituie minutele pierdute?

• Cine răspunde pentru faptul că o clasă întreagă poate fi privată, în mod repetat, de condițiile necesare învățării?

Drepturile unui elev nu pot fi exercitate prin încălcarea sistematică a drepturilor celorlalți.

Aceasta nu este o pledoarie pentru excluderea copiilor care au dificultăți de comportament. Dimpotrivă, ei au nevoie de sprijin, consiliere și intervenții adaptate.

Dar sprijinul acordat unui elev nu ar trebui să însemne abandonarea celorlalți, ci dimpotrivă, acordarea mai multor resurse.

Statutul elevului permite deja, în anumite condiții, desfășurarea de către elevul care perturbă activitatea didactică a unor activități educaționale într-un alt spațiu supravegheat al unității de învățământ.

Teoretic, aceasta este o soluție care protejează atât elevul în cauză, cât și colectivul clasei.

Dar câte școli dispun efectiv de un spațiu special amenajat?

Câte au personal disponibil pentru supravegherea elevului?

Și câte pot aplica această măsură imediat, fără să afecteze activitatea altor cadre didactice?

O prevedere legală fără resursele necesare aplicării ei riscă să rămână doar o soluție pe hârtie.

Nu este suficient să îi spunem profesorului ce are voie să facă. Trebuie să îi oferim și condițiile în care poate face acel lucru. Trebuie să aibă RESURSE!

Nu cred că soluția este să transformăm școala într-un spațiu al sancțiunilor permanente.

Nu cred nici că orice elev care vorbește în timpul orei trebuie pedepsit imediat.

Copiii au nevoie de înțelegere, de răbdare, de limite clare și de posibilitatea de a-și corecta greșelile.

Dar limitele trebuie să existe.

Și trebuie să fie cunoscute, consecvente și aplicabile.

Avem nevoie de proceduri administrative mai simple pentru abaterile obișnuite, de intervenții rapide, de consilieri școlari disponibili, de implicarea reală a familiei și de sancțiuni proporționale, dar credibile. Şi nu, consilierul şcolar nu trebuie să fie tras în 10 direcții. O singura persoană nu poate gestiona problemele a peste 30 de clase, având şi alte atribuții pe lângă!

Avem nevoie și de o discuție serioasă despre modul în care evaluăm purtarea elevilor, astfel încât această evaluare să reflecte în mod autentic conduita lor, nu doar rezultatul unui calcul matematic.

Mai ales, avem nevoie să încetăm să privim disciplina și educația ca pe două concepte incompatibile.

Disciplina nu este opusul educației. Este una dintre condițiile care fac educația posibilă.

Iar respectarea drepturilor elevilor nu trebuie să însemne diminuarea autorității legitime a profesorului sau ignorarea drepturilor colectivului.

Nu scriu aceste rânduri pentru a cere mai multă putere asupra elevilor.

Le scriu pentru că îmi doresc ca școala să rămână un loc în care se poate învăța.

Un loc în care profesorul poate preda fără să fie nevoit să negocieze permanent respectarea celor mai elementare reguli.

Un loc în care elevul care are nevoie de sprijin îl primește, dar în care elevul care dorește să învețe nu este uitat.

Poate că ar trebui să ne punem mai des o întrebare simplă:

Când un singur elev împiedică în mod repetat desfășurarea unei ore, cine protejează dreptul la educație al tuturor celorlalți?

Până când nu vom avea un răspuns concret la această întrebare, vom continua să vorbim despre reformarea educației, în timp ce problemele din sălile de clasă vor rămâne aceleași.

Din afară pare simplu să intrăm la o oră, să ne predăm lecția, apoi să plecăm acasă cu geanta în spate, revenind maine cu acelaşi gând.

Mulți gândesc că atât este de făcut, însă munca din spate este mai importantă. Nu vreau să mă plâng în acest articol de ceea ce facem noi cu restul timpului, ci doar să scot în față faptul că procedurile, discuțiile cu părinții, lupta continuă pentru a aplica aceste consecințe fără pic de importanță, duce un cadru didactic, mai ales unul aflat la început de drum, către a renunța.

Da, să scoatem presiunile legilor imbecile ce cad asupra cadrelor didactice. Să le numesc pe toate într-o listă îmi este tare greu, dar aş vrea să spun simplu şi scurt “VREM REDUCEREA BIROCRAȚIEI”.

Voi continua seria acestor articole, următorul despre: Drepturile elevilor cu cerințe educaționale speciale, centrat în jurul ideii principale: “Sunt oare elevii cu CES integrați în mod real?”